Se afișează postările cu eticheta ecoturism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ecoturism. Afișați toate postările

vineri, 15 aprilie 2011

Sirnea - Poveste de Copii ( Azi despre Ieri )

,Fulgi… albi, pufosi, purtati de vant. Dar fulgi…

Chiar fulgi uitati. Mai tineti minte fulgii din copilaria noastra? Fulgi mari … fulgi dupa care alergam… alergam zambind in inocenta noastra pura pentru a-i fura pret de cateva clipe efemere. Si ii prindeam. Da, ii prindeam si ne minuna forma lor de steluta, apoi, regretam cand se transformau in stropi mici sub caldura palmelor noastre. Dar erau fulgii de-atunci, fulgii copilariei noastre …

Traditii din sate de munte. Cati mai credem in ele? Sau cati dintre noi pornim spre redescoperirea lor? Mai stim sa ascultam crivatul suierand pe ulite; Si dincolo de acest crivat, mai stim sa strigam la ai nostri, prin glasuri pline de entuziasm, privind printre florile de gheata de pe geam, caci : “ Mama, uite, vin colindatorii-n prag?” Mai stim ca exista ulite sau … sau ne complacem in uitare, pasind pe bulevarde luminate? Mai stim de gospodariile de lemn inaltate cu atata truda? Dar chiar… mai stim de truda? Ma doare ca azi … “truda” poate fi un cuvant cu tente arhaice, demodat, posibil cautat in google-ul zilelor noastre. Sau, mai trist, la “T”… in Dex. Mai stim sa apreciem caldura unei case de lemn presarata cu simplitate si traditie locala? Sau… mai bine o pensiune cu facilitatile-i existente? Ce alegem? Comoditatea de azi… sau simplitatea de-atunci? De-atunci, cand eram noi atat de mici printre fulgi mari… Da, acei fulgi mari, fulgi asternandu-se peste simplitatea unor locuri, peste simplitatea satelor copilariei noastre … Fulgi albi, pufosi, purtati de vant. Dar fulgi ...

Acum e azi. Si noi ne-am adunat azi sa ne-amintim “ieri-ul” clipelor hoinare de copii. Vrem sa ne mandrim ca azi putem zambi cum o faceam “ieri”. Deci, azi… am ales Sirnea. Sirnea… un sat de munte , vegheat de batranul Crai , un batran cu creasta-i incaruntita de nea, privind cu mandrie spre noi, cand ceturile din Grind se ridica.

13. Atatia eram. 13 zambete, 13 copii ce vor porni pe ulitele din Sirnea cautand calea spre Stana din Grind. Si 2. 2 caini , doua suflete loiale, doi ghizi patrupezi dand din coada a fericire… a fericire ca aveam si snitele cu noi…



Paseam rand pe rand, privind cu ochii mari si plini de emotie, in dreapta ori in stanga noastra, si incercam sa furam prin ochii mintii fiecare casa de-un firesc zonal aparte, fiecare copac dezgolit de frunze, simbol al solitudinii iernatice.




Dinspre culmi iarna cerne mistere si le trimite prin viforul sau spre noi. E uimitor cum seninul existent este spulberat de un stranut al iernii, stranut de ger aducator de cristale de gheata. Pret de cateva clipe eram prizonierii iernii, prizonierii albului nesfarsit peste care vantul sulfa cu putere …





Urgia cu straie albe a durat cateva minute. Doua, maxim. Doua minute care sa ne atentioneze ca suntem pe teritoriul iernii. Asemeni povestilor cu Craiese… Apoi, zarile ni s-au deschis din nou. Norii se aleargau pe cer, iar noi, noi eram 13 spectaori privind spre imaginara scena de gheata a unui spectacol celest. Iar viforul de dinainte… era doar o cortina hivernala pe care iarna a tras-o cu atata migala …peste noi si peste sat…




Parca suntem inconjurati de simboluri; De lucruri minunate care ne fac sa ne punem intrebari, sa interpretam. Chiar si o casa aparent uitata prin desertul alb, nu poate fi doar o casa… si-atat. Poate ca ea reprezinta speranta, speranta existenta, reala, ca “ieri-ul” se poate intampla si astazi !



Alb. Alb pe jos, alb pe dealuri, alb sub talpile noastre… si un detaliu ce ne sageteaza privirea. O sanie trasa de-un cal. Da, o sanie trasa de-un cal, pe care azi multi o descopera doar prin filele cartilor de povesti. Sau din spusele bunicilor. Dar noi… noi am crescut cu asa ceva. Si da, tot noi… astazi le redescoperim. Si ne bucuram, si tresarim… realizam ca “ieri-ul” nu este doar o fila de poveste inchisa intr-un sertar al amintirilor. Si da, astazi pentru noi este ca “ieri”… Si sania merge mai departe…



Au nins 40 de minute de la plecarea noastra, timp in care am hoinarit pe ulitele satului Sirnea, iar acum este timpul sa incepem urcusul spre punctul numit Curmatura Groapelor. Urcusul nu este deloc unul anevoios si ne permite sa privim inapoi, admirand astfel, de sus, Satul Sirnea. Copacii dansandu-si ramurile prin vant, parca ne spun prin crengile tremurande un soptit “la revedere”.



Insiruirea noastra de clipe se orienteaza dupa marcajul triunghi rosu, pe care-l intalnim fie pe copaci, fie pe stanci reci si indiferente.



Dar noi… noi nu putem trata cu indiferenta detaliile ce ne inconjoara si furam amintiri din aceste colturi rurale pudrate-n alb. E vorba despre noi, despre Sirnea, despre bucurie…





Si purtati de zambete si de incantare am ajuns la limita superioara a dealului pe care l-am urcat, si-acum, este timpul sa admiram cum natura parca ne-ofera tablouri rurale peste care iarna-si ninge aspectele.



Din loc in loc, copacii par ostasi care strajuiesc Imparatia Pietrei Craiului, purtandu-si griul armurii dezolante pe marginea cararilor. Doar vantul pare sa-i clinteasca, parca dorind sa le scuture dezolanta si sobrietatea.




Si cand iarna se intoarce la noi, descopera zambete si voie buna , caci noi nu uitam sa fim copii, nu uitam sa ne bucuram de firescul lucrurilor, de tot ce natura ne ofera - de la verzi muguri pe ramuri pana la reci fulgi de nea…



Si vorbind de reci fulgi de nea, iarna chiar vrea sa ne incerce, trimitand spre noi inca un stranut de gheata… dar asta nu ne impiedica sa inaintam prin tinutul troienelor…



Suntem convinsi ca dincolo de stranutul iernii… apar, rand pe rand, zambetele noastre, care insenineaza zarile . Oricat de morocanoasa pare suflarea iernii, nu rezista caldurii sufletelor si zambetelor unor copii aducatori de voie buna pe carari de munte.





Imaginea feeriei ne este completata de culorile toamnei, rezistand albului nesfarist. Culori ruginii ce fosnesc povestea copacilor far’ de padure, acesti solitari care ne soptesc prin trunchiurile crapate de batranete , calea dupa care sa ne orientam…



spre locuri incarcate de traditie, spre tot ce noi vrem sa descoperim… spre Stana din Grind…



Si cum patrundeam din ce in ce mai mult pe teritoriul iernii, aceasta ne trata cu obisnuitele stranuturi … care insa, dincolo de gerul lor, isi purtau farmecul glaciar pe care chiar speram sa-l simtim…




Poteca noastra devine din ce in ce mai lina, intersectand poieni unde iarna si-a tras plapuma de-argint, peste care noi calcam cu grija, pentru a nu o sifona prea tare.



Din loc in loc, ne opream pentru a pastra in amintire dovada ca noi… noi simplii doi, am avut convingerea ca nu am uitat astfel de locuri si ca ele nu sunt doar fictive povesti auzite la gura sobei… Deci, bucurosi si emotionati zambim caci le-am redescoperit impreuna .



Fericire. Cuvant ce ne caracterizeaza. Si da, ninge peste fericirea noastra. Si asta ne bucura si mai mult. Sa ninga… sa ninga foarte mult, sa ninga ca-n povesti . Sa ninga cu fulgi de fericire. Sa ne zambeasca fulgii. Sa le zambim fulgilor. Iarna sa stranute; Noi sa-i zambim. Sa-i spunem chiar: “noroc” sau “sanatate”. Sa radem un pic de ea. S-o intrebam daca nu cumva ii este frig. Sau…daca-i ragusita. Sa ne jucam… Suntem copii, copiii iernii, copiii fulgilor de nea! Si asta ne bucura! Fericire …



Dar mai era cineva cu noi. Credeati ca pe ei i-am uitat? Deci…sa latram de fericire. Sa fim atat de fericiti incat sa… sa dam din coada! Stiti ce gandim noi doi ? Haideti sa va zic:“Sa ninga… sa ninga cu snitele; Multe snitele, snitele eterne… si…sa va intrebam ceva …Stiti cum le mancam? Raspuns: “HAMandoi” !



Si noi… adica, noi cei 13, ne continuam drumul printre nameti si unii dintre noi saream de bucurie pentru ca asa se manifesta copiii. Copiii fericiti!



Dupa aproximativ 90 de minute cararea troienita ne-a condus pana la intersectia drumului ce urca din Valea Seaca a Pietrelor, dinspre Cabana Brusturet. Lasam in stanga acest drum ce coboara spre Brusturet si continuam, in urcare, printre fulgi, spre Stana din Grind.




E timpul ca noi sa facem o poza cu zambitorii fulgi care parca vor sa ne impodobeasca cu stelute argintii si reci.



Dupa inca 20 minute, emotia ne cuprinde, simtind fiorii reusitei. Da, acum, in fata ochilor nostri apare dovada existentei traditiei pastorale . Stana din Grind, cainii loiali aparand-o chiar si pe viscol, steagul Romaniei fluturand in crivatul iernii. Detalii impresionante… iar noi, noi martorii lor .





Si iata cum, copiii au ajuns la Stana din Grind. Am adus cu noi zambete, bucurie, respect si apreciere. Fiindca noi nu ignoram aceste lucruri. Noi mai credem in ele! Noi le respectam! Noi le apreciem! Suntem fericiti ca suntem aici, dar dincolo de fulgii fericirii, sunt si cativa fulgi de tristete, caci… astazi, aici, noi suntem 13, dar oare, in lumea mare, mai sunt multi ca noi ?



Fulgi… albi, pufosi, purtati de vant. Dar, fulgi …

Autor : Catana Cristian-Alexandru
Fotografii : Catana Cristian-Alexandru
©Copyright : Catana Cristian-Alexandru ( http://clipe-hoinare.blogspot.com/ )

luni, 11 aprilie 2011

Fila din Jurnal de vise

,



Era seara
. Putin trecut de fix. Ne sarutam. In spate ne privea…tot fix.Il ignoram. Era doar el...Un Sfinx. Era din ce in ce mai seara. Stiti cum? Un fel de albastru.Vorbesc de un albastru inchis...ca acel albastru inchis intr-o calimara...Da,exact, albastru de cerneala. Asta era deasupra noastra. Urme de albastru, urme de mister....urme de noi si urme de Cer. Dar erau doar detalii. Faceau parte si ele din decor. Dadeau povestii noastre, nuanta de color. Brusc, ne luam din ce in ce mai strans in brate. In ochi ne priveam.Prin pletele mele, prin pletele ei vantul trecea. Trecea asa intr-un sictir amestecat cu-o nesimtire. O nesimtire care a si trecut. A fost de ajuns doar o clipire. Clipirea mea, clipirea ei...si vantul ce venea de jos...De jos de la Pestera. Era un vant rece ce imi amintea…de Zamolxe…Da, Zamolxe, acel suprem zeu, care aici prefera a se izola. Primea si mici vizite…sa zicem ca in drumul lui facea un scurt popas. Nici prea rar, dar nici prea des...E vorba de Hades. Si el era mare…Ma rog, nu la fel de mare ca Morfeu…dar ce conta. Era Zeu. Stapanea Intunericul. Dar aceste lucruri-s demult spuse. Precum s-au spus…asa au si apus… Iubito. Nu vreau sa adormi povestindu-ti file din trecut..Prefer acum sa tac. Sa stau. Sa te ascult…

Era dimineata. Putin trecut de fix. Nu ne mai sarutam. In spate tot el. Acelasi Sfinx. Acelasi ignorat. Nu eram preocupati decat…decat de un cantat. Nu mai ma tineai in brate. Tineai o chitara. Nici nu mai era albastru...Adio Calimara! Era rosu. Ba nu! Era portocaliu. Perfect! Era portocaliu....Ba nu...Acum se facu Violet...Dar tot perfect.Ce mai conta. Eram noi doi. Eram al tau. Erai a mea. Eram in rai. Erai un inger. In loc de harpa, chitara aveai. Si imi cantai. Ooo....da, imi cantai. La fel de sublim cum il ascultam pe dl Zamfir. Ne canta iubirea, simplu, la nai.... Rasaritul de acum ne privea si el. Natura-n jur te asculta. Pe tine si....pe chitara ta... « Caraimanul, Costila-ascunsa sub un Nor…Si Morarul « …Doamne, ce glas aveai…era partea mea preferata din Imnul ce adesea mi-l cantai. Dar hai sa ne oprim...te rog. Hai sa hoinarim. Acum...cat sunt nori. E mult mai fermecator. Brusc, nu ma simt un muritor. Sau, cel putin, nu in jurul tau. Căci, tu esti Zeita mea. Iar eu... zeul tau.Hai sa pasim incet spre Caraiman, acela care ne asculta povestea. Da exact, Povestea Acelui 7 mai…din acel An…off acel an…. Pasim, tinindu-ne de mana…mergem agale pana…pana cand simtim in talpi roua diminetii. Acele mici franturi de racoare care asa mici dau savoare vietii. Hmm...dar ce ciudat. De ce nu e nici asta o poveste cu tente-n minunat? De ce ca orice vis frumos...de multi ravnit si-nchipuit...de ce...de ce sa fie brusc stricat? Ochii nostri se umezesc. Sunt lacrimi ursuze, lacrimi amare…lacrimi care nu-s franturi de racoare , nici datatoare de savoare. Sunt doar amare. Atat…amare. Si dor. Brusc realizez. Chiar sunt un muritor. Si privesc pe jos. Mai sus un pic de Floare de Colt. Cum mergi pe Platou. Trebuie sa stiti... Ca au ajuns aici si alti muritori. Dovezi sunt multe...pacat ca nu-s marunte. Pacat ca nu-s nici miraje. Si doare…ca sunt atatea ambalaje. Ne asezam langa ele. Langa noi gunoaie. Langa ele, lacrimi. Da, lacrimi. Inca vii si ale noastre. Lange ele, alte lacrimi...dar moarte si ale altora. Ne este dor de acel albastru, tanjim dupa acel portocaliu perfect, cautam cu jind un violet. Degeaba. Totul devine atat de integru. Bucegiule ai fost cuprins de negru. Si noi de acum, alaturi de tine. Preferam sa murim...caci ne doare. In loc sa-ti porti camasa verde, atat de rara, iti porti aceste straie de nuanta funerara? Iubito...nu inchide ochii...Nu inca. Priveste acel colt de ziar. Il vezi? Hai sa-l citim inainte sa....

“De unde stii ca Pamantul nu este Infernul altei planete?”

L-am citit. Acum sa-nchidem ochii. Amandoi…


miercuri, 23 martie 2011

Moeciu de jos - Sat Magura ( Solitudinea-mi singura intr-o lume a singuratatii)

,Traseul descris: Moeciu de Jos - Sat Magura
Durata: 1h - 1h 1/4min

Descriere: Traseu relativ usor ce urmareste in prealabil drumul de acces auto de tip forestier ce leaga Moeciu de Magura. Pe timp nefavorabil accesul cu masina poate cauza probleme. Facandu-l la pas, serpentinele auto pot fi scurtate de-a lungul dealului, pe langa curtiile oamenilor urmand cararea putin vizibila, pana la intersectia in partea superioara cu drumul auto care ne va scoate in Magura. Ca repere vom avea stalpii de inalta tensiune si gardurile de lemn prezentate si-n pozele anexate acestui review.




Obiective: Peisagistica deosebita, Vizitarea Satului Magura, Biserica din centrul Satului, Punctele Belvedere de unde se pot observa creasta Pietrei Craiului cu Zona Prapasiile Zarnestilor, Satul vecin, Pestera si culmile Bucegilor. Deasemenea din drumul ce leaga Moeciu de Magura se pot distinge Moeciurile si Branul vazute de sus. Vizibilitate foarte buna in special pe cer senin.



Moeciu de jos era pentru ei. Facilitati, conditii... detalii confortabile ce tin de margarete, de stele... lucruri marunte, dar la care si eu, intr-un candva voi ajunge. Deocamdata, nu caut asta ... Si ii las aici. Eu... cu solitudinea-mi intr-un rucsasc pornim purtati de culorile toamnei. Intrebam pe strada care ar fi cel mai rapid si cel mai indicat drum spre Magura si cativa localnici ne indruma sa taiem serpentinele forestierului auto.



Si-asa pornim spre covorul inca verde, verde deranjat pe-alocuri de cate o frunza rapusa de toamna, sau de catre o capita integrata perfect in acest peisaj traditional romanesc. Culorile vorbesc cu mine. Fiecare nuanta isi poarta simpla poveste a ei. E vorba despre trairile lor, despre cum se schimba ele in functie de vremuri, despre cum pot muri ele cand vantul le condamna la acest sfarsit...sau cum vor fi ingropate de iarna cernandu-si cristalele...

In spatele nostru Moeciu de Jos parea din ce in ce mai mic. Era asemeni unui puzzle bine pus la punct... Puzzle din care nici un copil nazdravan n-a furat vreo piesa...Un loc in care urbanizarea s-a contopit cu natura...

Pasii mei isi continuau drumul, pe covorul viu, viu de verde, mirosind a racoare, chanel de roua...




Pe-alocuri ne indreptam privirea catre o casa... izolata parca de lume, departe de griji, de orice haina urbana... In fata ei, doua capite discuta ca-ntre fete, etalandu-si fiecare fanul, asemeni suvitelor unor blonde ispite...



Norii... reprezentand efemerul clipelor, trec peste un Moeci fardat de tigle rosiatice. Este un cadru spectaculos, un rasfat pentru privirea mea. In acelasi timp, solitundinea-mi sopteste ca aici este locul ideal pentru ea. Aici solitudinea mea, poate sa stea singura... O solitudine singura intr-o lumea a singuratatii invelita de o plapuma cu iz de furtuna. Solitudine mea tresare simtind fiecare fior provocat de vantul racoros... O solitudine in bataia vantului...



Apoi, ne continuam drumul de-a lungul stalpilor electrificati, semn ca ne apropiem din ce in ce mai mult de partea superioara a dealului, loc in care vom intersecta drumul auto ce urca spre Satul Magura.



Din cand in cand, mai privim inapoi... admirand inca doua domnisoare cu parul de fan, ce-si sorb trairile peisagistice cu o liniste parand de-un firesc aparte.



Inainte de-a iesi pe culme, privim gardul de lemn, pe langa care trecem... si parca rasfoim o fila de istorie. Lemnul vechi, cu riduri crapate de ani, parca-si spune povestea, aplecat de greutati...



De-ndata ce ajungem sus... tacerea ne este fulgerata de un fosnet plin de culoare. Portocaliul ne ingana un cantec ruginiu. Fiecare fosnet e o nota muzicala. Iar eu, la brat cu solitudinea, un cuplu ideal , asistand la un concert al naturii...



La sfarsitul concertului pasim din ce in ce mai mult spre o lumea a lui Alecsandri. Traiam intr-o lume de pastel. Un verde crud asemenei acuarelelor... Acuarele alese cu atatea migala si imbinate pe sevaletul naturii. Natura - pictorul meu preferat.



Dincolo de pasteluri, Magura ne asteapta primindu-ne cu un "Bun Venit" soptit de vant, aemenea unei doine demult pierdute...



Parca fiecare pas e o rasforie a unor file de poveste, file pastrandu-si vraja de altadata. Unde - altadata - inseamna... atunci; atunci de demult...





Linistea rurala imi da o traire aparte. Totul aici inseamna traditie. Traditia unui cascaval cu un gust unic... branza , simbol al perfectiunii culinare...



Fiecare cadru surprins parca-n eternitate, imi aminteste de natura lui Grigorescu. O natura perfecta, pictata in culori de toamna...





In Magura ceturile serii pudreaza mistere pe ulitele de pamant. Ce ironie... aici ceata aminteste de misterul smogului londonez, dar intr-un cadru plin de verde, iar jos, in Moeciu...misterul era redat de fumul gratarelor fumegand a ceafa de porc, mici, pastrame... Toate... niste contraste, diversitate de gusturi... momente si momente... peste care ceata se lasa usor, usor...






Iar eu... eu ma opresc. Acum, aici... nu mai este loc de cuvinte. Este doar traire si-atat. Eu si solitudinea...




Aici e locu-n care,
O floare... creste ca o floare,
Iar gandul meu de libertate,
Nu este-un vis...
E realitate.

Autor & Fotograf : Catana Cristian-Alexandru

©Copyright

Toate textele si imaginile aflate pe acest site sunt proprietatea autorului si nu pot fi folosite integral sau partial fara permisiunea acestuia, in concordanta cu legea nr 8/1996, privind dreptul de autor si drepturile conexe. Owners of copyright have the exclusive right to use and copy their works. Copyright owners can also authorize others to use their works. The use or copying of any work without permission from the owner of the copyright is a violation of the law number 8/1996.