Scrisoare catre Mos Craciun

,

Dragă Moş Crăciun

Mi-aş dori să-mi aduci iarna de-altădată…

Nu ma refer doar la fulgii de nea, la zăpada proaspăt aşternută, ci la atmosfera de-atunci. Mi-e dor de acele emoţii când pitit după un geam, priveam cu ochi mari fulgii ce cădeau necontenit. Îmi doream să ningă atât de mult încât toţi copii satului să ne strangem şi să construim cazemate.  Mi-e dor să-mi aud buncii chemându-ne şi împărţindu-ne nuci şi covrigi. Portocalele erau rare pe-atunci… Mi-e dor ca bunicul să mă tragă cu sania pe uliţele albe, să merg cu ceilalţi copii din sat la derdeluş, lipsiţi de griji să ne bucurăm de tot ce iarna avea să ne dăruiască. Şi chiar ne dăruia…

Oare înţelegi tu, Moş Crăciune, ce-mi doresc eu astăzi?

Mi-e atât de dor de fulgii copilăriei noaste… Fulgi mari, fulgi după care alergam, alergam zâmbind în inocenţa noastră pentru a-i fura preţ de câteva clipe efemere. Şi îi prindeam…

Da, îi prindeam şi ne minuna forma lor de steluţă, apoi regretam când se transformau în stropi mici sub căldura palmelor noastre. Dar erau fulgii de-atunci, fulgii copilăriei, fulgi ce-şi ningeau destinul efemer peste tradiţiile satelor de munte. Astăzi…oare câţi mai credem în ele? Sau câţi dintre noi pornim spre redescoperirea lor? Mai ştim să ascultăm crivăţul tăios şuierând pe uliţe? Şi dincolo de-acest crivăţ, mai ştim să strigăm la ai noştri, cu glasuri pline de entuziasm, privind printre florile de gheaţă de pe geam, căci : “ Mamă, uite vin colindătorii-n prag?”

Mai ştim că există uliţe troienite, coşuri fumegânde ale caselor simple ce par uitate-ntr-un neant de alb sau… sau ne complacem în uitare, păşind pe bulevardele iluminate? Mai ştim de curţile gospodăriilor în care ai noştri ne făceau culoare printre nămeţi cu atâta şi-atâta trudă? Dar chiar… mai ştim de trudă? Ma doare că azi … “trudă” poate fi un cuvânt cu tente arhaice, demodat, posibil căutat în “google-ul” zilelor noastre.

Dragă Moş Crăciun… acum mă ninge nostalgia clipelor de-atunci, cand noi eram atât de mici printre fulgi mari… Era atât de alb, alb pe dealuri, alb pe câmpuri, alb scârţâind sub tălpile noastre şi un detaliu care ne săgeta privirea. O sanie trasă de un cal pe care astăzi mulţi o descoperă doar prin filele cărţilor de poveşti cu iarna; sau din spusele bunicilor.

Dar noi, noi am crescut cu aşa ceva. Şi de asta-ţi scriu, Moşule… Eu am redescoperit toate aceste lucruri ce par un basm minunat cu zăpezi nesfârşite şi Crăiese. Dar Moşule, amândoi ştim că nu este doar un basm. Şi vreau să le arătăm tuturor asta, că “ieri-ul” nu este doar o filă de poveste închisă într-un sertar al amintirilor.

Deci, Dragă Moş Crăciun…adu-ne sentimentele şi emoţiile pe care le aveam atunci şi arată-le şi lor ce-nseamnă iarna cu adevărat. Şi te mai rog, Moşule dragă, când le răspunzi tuturor să le precizezi că tu nu eşti doar Moşul cu barbă albă zâmbind pe o felicitare, şi nici Moşul cu sacul plin din poveştile ce încep cu “ A fost odată Moş Crăciun…”.

Tu eşti Moş Crăciun din sufletele noastre…ale tuturor şi te-aşteptăm să vii…

Text şi fotografii:  Cristian-Alexandru CATANĂ