Parfum genovez - Cetatea Enisala, Tulcea

,

Iatǎ-ne ajunşi la 2 km in partea de est a comunei Enisala şi la aproximativ 7 km distanţǎ de oraşul Babadag, pe un deal de origine calcaroasǎ, dominând zonele lacustre, uşor deltaice, formate de lacurile Razelm (cel mai întins lac din Romania) şi Babadag. Pânǎ aici ne-am lǎsat purtaţi de istorie, de dorinţa avidǎ de a redescoperi şi de a cunoaşte poveştile dobrogene, poveştile unei zone aparent ardide şi mǎcinate de vânt, dar, totuşi, o zonǎ plinǎ de însemnǎtate pǎstrandu-şi valoarea culturalǎ. Aşadar, astǎzi paşii noştri au ajuns în Dobrogea, tocmai la ruinele fortǎreţei medievale Yeni-Sale (Enisala, Heracleea sau Heraclia). În ultimii ani acest ţinut s-a dovedit a fi foarte valoros, în special, pentru arheologi, dar şi pentru turişti, care găsesc atât istorie cât şi legende.
Cetatea Enisala a fost construitǎ cu scop militar şi de supraveghere a drumurilor de pe apǎ şi uscat, în a doua jumǎtate a secolului al XIV-lea, de cǎtre o formaţiune interesatǎ de zona de la Gurile Dunǎrii. Fortificaţia Cetǎţii de la Enisala fǎcea parte din lanţul de colonii genoveze care cuprindeau oraşele din Delta Dunǎrii – Chilia şi Likostomion, Cetatea Albǎ ( ţinut identificat la gurile Nistrului) şi Caffa (în sudul Peninsulei Crimeei).
Din punct de vedere strategic sau analizând materialul arheologic şi a realitǎţilor istorice se poate emite ipoteza drept care singurii interesaţi de ridicarea acestei cetǎţi situate în cadrul sistemului de fortificaţii din nordul Dobrogei, avându-şi orientarea spre ţǎrmurile mǎrii în scopul exercitǎrii controlului asupra traficului naval, erau chiar negustorii de origine genovezǎ. Aceştia dobândiserǎ importante sume de bani, bani câştigaţi pe urma activitǎţilor comerciale. Un alt factor esenţial şi important îl reprezintǎ faptul cǎ genovezii deţineau monopolul navigaţiei pe Marea Neagrǎ.
Îndreptându-ne privirea spre cetatea genovezǎ, observǎm planul poligonal neregulat al acesteia, orientându-se dupǎ sinuozitǎţile masivului de calcar aparţinând perioadei jurasice pe care este amplasatǎ. Zidurile din incintǎ, alǎturi de turnuri şi bastioane, sunt realizate din calcar local în blocuri de mici dimensiuni. Observǎm faptul cǎ acestea au fost sumar cioplite, pǎstrând în unele porţiuni înǎlţimi de 5-10 m.
Începând cu anul 1991 zidurile mǎcinate de intemperii au fost introduse într-un program important de restaurare. Acest lucru a evidenţiat şi mai mult importanţa turisticǎ a acestui obiectiv.
Privind în continuare şi cǎutând sǎ întelegem fiecare detaliu arhitectural, atenţia ne este aţintitǎ asupra bastionului porţii principale, prezentând o arcadǎ dublǎ de origine orientalǎ. Astfel de arcade erau adesea întâlnite în evul mediu, fiind utilizate de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanicǎ şi Ţǎrile Române. Dintre acestea enumerǎm câteva mai cunoscute, cum ar fi:  Cetatea Neamţului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, bisericile moldoveneşti ctitorite de Ştefan cel Mare etc.
Între ani 1397 – 1418, mai exact, în perioada domniei lui Mircea cel Bǎtrân, Cetatea Enisala a fǎcut parte din sistemul defensiv al Ţǎrii Româneşti. Astfel, dupǎ cucerirea Dobrogei între anii 1419 si 1420, aici a fost instalatǎ o garnizoanǎ militarǎ otomanǎ.
Deşi a jucat un rol strategic între secolele  XIV şi XV, din cauza înaintǎrii stǎpânirii otomane dincolo de gurile Dunǎrii, pânǎ la Cetatea Albǎ şi Chilia, Cetatea Enisala a fost abandonatǎ în urmǎtoarele veacuri, pentru ca nu mai servea scopului pentru care fusese construitǎ. O altǎ consecinţǎ importantǎ a fost şi formarea cordoanelor de nisip care separau Lacul Razim de Marea Neagrǎ.
Învǎluitǎ mereu în filele trecutului, în perioadele de glorie dar şi în perioade de declin, aflatǎ mereu în bǎtaia vântului crunt care eroda şi eroda.
CETATEA ENISALA
Comuna Sarichioi
Judeţul Tulcea
Program de vizitare: Marţi – Duminicǎ:10.00 – 18.00, Luni Închis
Acces: Drumul european E87, Tulcea - Babadag. Din aceastǎ ultimǎ localitate se poate ajunge la Enisala pe un drum judeţean.

Text si Foto : Cristian-Alexandru CATANĂ

Articol publicat in paginile si pe siteul Revistei Vacante la tara

Castelul Iulia Haşdeu – Stropul de magie al Câmpinei - Partea a-II-a

,

Articol publicat in paginile revistei Vacante la tara !

 

Câmpina…o poartă spre lumea munţilor, oraşul situat la 426 m deasupra mării, ce ne primeşte cu răcoarea sa caracteristică şi ne invită să-i cunoaştem istoria şi tradiţia. Este timpul să lăsăm pentru altă dată deja clasicul drum spre Valea Pahovei şi preţ de câteva clipe să ne lăsăm chemaţi sau… mai mult decât atât, să ne lăsăm purtaţi de magie…de stropul de magie al Câmpinei.

În jur este răcoare şi linişte. Probabil, aşa este în Câmpina.  De departe, însă, istoria şi legendele frământă crâmpeie de iluzii şi fantasme. Dincolo de gratii reci, străjuind Templul Spiritului, parcă o voce îngână versuri. Sunt versuri rostite de-o candidă voce tremurândă, o voce pură de copil…o voce purtată de vânt şi învăluită în mister. Parcă se aud si felicitările bătranului Haşdeu. Îşi laudă fiica… Iulia sa mult iubită, geniul său in miniatură.  

Şi cum să nu-şi laude micuţa sa prinţesă, când, încă de la frageda vârstă de doi ani şi jumătate, Iulia avea darul de a recunoaşte literele alfabetului român. Tot în jurul acestei vârste micuţa minune juvenilă descoperea lumea poeziei, o lume care o va adopta încă de la primele versuri, versuri pe care Iulia le memora şi le recita ca şi când însuşi versul ar fi un rând din poezia vieţii ei, un rând pe care-l însufleţeşte cu calda şi exacta sa pronunţie.  Crescând în vârstă, la cei patru ani ai săi, înţelegea germana şi începea să devină atât povestitoarea cât şi personajul basmelor şi poveştilor încărcate de fantezie. Era o fantezie de care se simţea atât de mult atrasă, o fantezie atipică vârstei sale când alte fetiţe împleteau părul papuşilor sau ieşeau ore-n şir la sărit coarda pe alei.. Dar Iulia nu era aşa. Iulia şedea cuminte lângă străbunica sa din partea tatălui şi împreună desluşeau basmele cu frumoasele prinţese şi bravii cavaleri.

Când a împlinit şase ani, Iulia îşi continua uimitoarea evoluţie intelectuală şi deja manualele şcolare ale cursului primar nu mai reprezentau nici o dificultate sau vreo necunoscută. Şi cum poveştile însemnau foarte mult pentru ea, de multe ori identificându-se cu ele, iat-o pe Iulia noastră lăsându-se purtată de condei, dând viaţă ideilor sale în încântătoarele poveşti pe care le scria pentru cei mici. Mai mult decât atât, chiar înainte de a împlini vârsta de 7 anişori, Iulia începuse să scrie primele sale versuri.  La opt ani neîmpliniţi, eleva Haşdeu a trecut, fară nici o ezitare, examenele aferente celor patru clase primare.

În particular, Iulia şi-a îndreptat atenţia spre limbile germană, franceză şi engleză. Probabil, după atâtea aspecte filologice, vă întrebaţi unde e magia? Păi… magia apărea când micuţa Iulia lăsa deoparte lumea literară, iar plăpândele sale degete dădeau naştere aromniilor muzicale prin finele atingeri de pian. Da, Iulia Haşdeu deja învăţase să cânte la pian şi pe lângă acest detaliu începuse să ia şi lecţii de canto. Haideţi să mai presărăm puţină uimitoare magie juvenilă şi să ne-o închipuim pe Iulia fară de scrieri literare, fară de ore muzicale, fără de cântec… Probabil, credeţi că acum, Iulia este la joacă… Vă inşelaţi! Iulia stă cuminte în preajma şevaletului pictându-şi magia în culori bine alese, pentru că aşa cum spuneam în începutul descrierii micuţa prinţesă a lui B.P Haşdeu, era un geniu în miniatură.

Şcoala gimnazială a facut-o la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, paralel cu susţinerea examenelor la Conservator.
Începând cu anul 1881 Iulia Haşdeu, însoţită de mama sa, pleacă pentru a continua studiile la  Paris. Astfel, ea va fi admisă în clasa a treia la Colegiul Sevigne din Paris. În iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona.
În acelaşi timp, frecventa cursurile la “Ecole des Hautes Etudes”. Aflându-se la Paris, Iulia a început să ia lecţii de  limba greacă şi de latină. În anul 1886, fiind studentă a Facultatii din Sorbona, Iulia Haşdeu a frecventat şi seminarul de pedagogie. În paralel cu acest seminar şi cu celelalte cursuri era înscrisă şi la licenţa în litere şi filozofie.
Un fapt incredibil ar fi fost că la numai 20 de ani ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris. Dar n-a fost să fie. Micuţa minune a fost răpusă de tuberculoză, necruţătoarea boală care se pare că a învins magia unei vieţi uimitoare. În toamna lui 1888, cu câteva luni înainte de a   împlini 19 ani, Iulia moare, în camera ei. Tăcerea s-a aşternut…însă, magie va fi şi după moarte, căci spiritul Iuliei este viu, iar tatăl ei ştie prea bine acest lucru.

“Cu ce naturii i-am greşit
N-am să dezleg
Pedeapsa ei n-am desluşit
Şi n-o-nţeleg.”

(Descurajare” – de Iulia Haşdeu)
 
Astăzi , Castelul Iulia Haşdeu din Câmpina ni se înfăţişează ca un altar de piatră, construit de B.P.Haşdeu pentru fiica sa, Iulia. Întreg edificiul este învăluit de simboluri, care rând pe rând ne fac să întelegem şi mai mult tulburătorul destin al familiei Haşdeu. Aici, practic, este altarul sufletelor lor…
Însă, o simplă privire rătăcită nu te poate face să întelegi adevăratul sens al poveştii familiei Haşdeu. Acest monument, pentru a putea fi înţeles, trebuie sa fie “citit”. Doar privit cu superficialitate (cum a şi fost privit timp de-un secol) Castelul din Câmpina poate părea o simplă construcţie stranie şi-atât.
Dar magia nu este pentru oricine, cum nici simbolismul ales de bătrânul Haşdeu nu este unul întâmplător. Aşa cum spunea şi I.L.Caragiale, la castel, în fiecare colţ “materia spune ceva”.

Iar tu, cititorule, când vei pătrunde în castel, locul în care fiecare lucru aparţinând familiei Haşdeu a devnit un adevărat obiect de cult, te vei opri. Paşii tăi vor părea îngheţaţi. Fiorii se vor juca cu tine, iar tu, uşor cuprins de tremur, vei simţi răcoarea unor gânduri ce par să te învăluie. Dincolo de gratiile reci, geamurile par că se deschid iar vântul aduce dinspre alte sfere o voce bătrână, o voce răguşită de suferinţa pierderilor. Este vocea bătrânului Haşdeu care te atenţionează că…  

"Noi suntem aci numai in gazdă. Pentru aceea, mai nainte de orice, trebuie să te prezint stăpînei casei".

Text& Foto : Cristian-Alexandru CATANǍ
Copyright: : Cristian-Alexandru CATANǍ & Revista Vacante la tara
Sursa: Revista Vacante la tara

Castelul Iulia Haşdeu – Stropul de magie al Câmpinei - Partea I

,

Articol publicat in paginile revistei Vacante la tara !

Sursa:  http://www.vacantelatara.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=881:castelul-iulia-hadeu-stropul-de-magie-al-campinei-partea-i&catid=66:case-memoriale


Pitorescul oraş Câmpina se află situat pe teritoriul Judeţului Prahova, la altitudinea de 426 m, desfăşurându-se în toată frumuseţea sa pe Valea Prahovei. Acest loc binecuvântat de istorie şi tradiţie are o caracteristică aparte, fiind oraşul cu cele mai multe zile însorite din an. Splendorile Câmpinei n-au trecut nevalorificate astfel că personaje importante ale culturii româneşti precum, pictorul Nicolae Grigorescu, marele filolog şi scriitor Bogdan Petriceicu Haşdeu şi savantul chimist Constantin Istrati au elogiat pe parcursul activităţilor lor culturale şi ştiinţifice aceste zone. Mai mult decât atât, s-au şi stabilit pe-aceste meleaguri pe care le considerau născătoare de linişte şi inspiraţie creativă.
Aflat la aproximativ 97 km. spre nord de Bucureşti, Castelul Iuliei Haşdeu mai este cunoscut şi sub denumirea populară de “Templul Spiritului”. La urma urmei, încă din denumire trebuia să ni se inducă această atmosferă ocultă, mistică…atmosferă pe care o vom descoperi pe parcursul magicei noastre călătorii prin tulburătoarea şi misterioasa lume a Iuliei. Astfel, magia îşi are începutul între anii 1893 şi 1896, timp în care Marele Templu al Câmpinei a fost ridicat de către Bogdan Petriceicu Haşdeu în memoria micuţei sale prinţese, Iulia Haşdeu. Secretul acestei construcţii are şi el, la rândul său, proporţii fanteziste. Se spune că planurile aferente construcţiei castelului din Câmpina sunt rezultatele şedinţelor de spiritism în care B.P Haşdeu se cufunda, lăsându-se purtat de chemarea ocultă, pentru a auzi fictiva voce a fiicei sale, o voce izvorâtă de dincolo de normalele percepţii. Astfel, toate aceste şoapte îmbrăcate în detalii tehnice vor da naştere unui adevărat monument încărcat de sacralitate, o bijuterie arhitecturală presărată cu origini simbolice. Pas cu pas, edificiul devine aşa cum şi numele ne sugerează…un adevărat Templu al Spiritului , al spiritului Iuliei.
Îndreptându-ne paşii spre intrarea în Castelul Iuliei Haşdeu, observăm în partea stângă, acolo unde toamna îşi foşneşte aspectele, statuia înfăţişându-l pe B.P Haşdeu, tatăl Iuliei. Pare uşor ascuns, într-un loc în care umbra-şi poartă veşnica nuanţă, stând împietrit, la umbra copacilor, parcă nedorind ca profilul său să optureze imaginea de ansamblu a Castelului Iuliei. Edificiul ni se înfăţişează prin 3 turnuri impunătoare de piatră, detalii nelipsite de simbolism şi de interpretări oculte. Astfel, distingem prezenţa cifrelor 3 şi 7, repere demne de luat în seamă în multe cazuri, tratând simbolistica numerologică. Aşadar, 3 turnuri şi 7 trepte ce ne călăuzesc paşii spre magia descoperirii unei noi lumi, pe cât de simplă, pe-atât de complicată, la fel ca şi viaţa Iuliei… Ridicându-ne uşor privirea, observăm deasupra uşii, sculptat în basorelief, respectabilul blazon al Familiei Haşdeu, purtând cu mândrie deviza familiei “Pro fide et patria". Alături de-aceste cuvinte se află celebrele vorbe ale lui Galileo Galilei “ E pur si muove”. Acum, dacă simţeaţi că ne îndepărtăm de partea magică, continuăm sa ridicăm privirea noastră avidă de a descoperi noi si noi lucruri şi privim deasupra cuvintelor pe care le-am menţionat. Astfel, vom observa “Ochiul Divin” încadrat într-un triunghi. Şi curios din fire de a elucida fiecare simbol, fiecare mister pe care mi-l trezea întreaga atmosferă, cercetez şi descopăr însemnătatea acestui reper. Se pare că “Ochiul Divin” reprezintă Ochiul Înţelepciunii lui Dumnezeu, un simbol cu origini masonice. Ochiul Îl înfăţişează pe Marele Creator al Universului, Dumnezeul nostru, al tuturor. Încadrând acest “Ochi Divin” într-un triunghi, i se va acorda acestuia, simbolistica misterului, reprezentat prin 3 ( iarăşi 3) atribute: înţelepciune, frumuseţe şi forţă.
Trecând pragul muzeului, vizitatorii au ocazia să admire portretele membrilor familiei Haşdeu, obiecte aparţinând acestora alături de diverse fotografii şi documente originale. Pe rafturile bătrânei biblioteci din interior parcă celebrii scriitori se împrietenesc. Alături de ei, nu lipseşte nici B.P Haşdeu prezent printr-o importantă colecţie de cărţi si ediţii princeps aparţinând savantului român. Însă, acestea nu sunt decât detalii, mărturii ale existenţei familiei Haşdeu. Dar dincolo de-aceste mărturii, domneşte magia, magia poveştii Iuliei Haşdeu, o poveste care părea să înceapă cu …”A fost odată o fată frumoasă… . Iulia o chema…”. Şi pe cât de minunat părea să-nceapă această poveste , pe-atât de brusc s-a spulberat. Oare…aşa-i magia?

"Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorîtă şedeam singur în odaie lîngă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o ţestea de hîrtie şi mai multe creioane. Cum? nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fară ca s-o ştiu, mîna mea lua un creion şi-i rezemă vîrful de luciul hîrtiei. Începui a simţi la tîmpla stîngă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi cînd ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mîna mea se puse într-o mişcare fară astîmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Cînd braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hîrtie şi cetii acolo foarte limpede:
"Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu" - (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Haşdeu)
Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte."
Fragment din prologul pe care B.P. Haşdeu l-a scris pentru lucrarea sa, "Sic cogito".


Serbări în incinta Castelului Iulia Haşdeu:
În apropierea datei de 28 februarie (ziua aniversară a savantului) în incinta Castelului Iulia Haşdeu se desfăşoară acţiunea culturală şi ştiinţifică " B.P.Haşdeu, in memoriam ".
În jurul zilei de 14 noiembrie, la castel se desfăşoară un program închinat memoriei poetei Iulia Haşdeu, " Julia Haşdeu, in memoriam ".
Pe data de 2 Iulie, B.P.Haşdeu le aniversa simbolic pe cele doua Iulii, soţia şi fiica. Astfel, în zilele noastre tradiţia continuă, la aceasta dată organizându-se o importantă acţiune cultural-ştiinţifică, " Sărbătoarea celor 2 Iulii ". An de an această serbare atrage un număr considerabil de vizitatori.

Castelul Iulia Haşdeu / Muzeul Memorial Bogdan Petriceicu Haşdeu
Adresa: B-dul Carol I nr. 199 Câmpina
Tel./Fax: 0244/335.599
Program de vizitare: 09.00-16.30
Servicii oferite: vizite ghidate, audioghid, infotouch(informaţii şi tur virtual), documentare.

Text& Foto : Cristian-Alexandru CATANǍ
Copyright: : Cristian-Alexandru CATANǍ & Revista Vacante la tara

Craciun fericit, hoinarii mei !

,

Dragi hoinari... iata-ne si-n prag de Sarbatoare, tanjind dupa albul care altadata ne troinea veselia si picta intr-un rosu intens obrajii nostri de copil. Erau clipe cand iarna imbracata in cel mai pur alb al sau, aducea clinchete de zurgalai si colindatori pe la porti. Ferestrele erau decorate-n cele mai frumoase flori, flori de gheata pazite de turturi care parca vegheau, avand grija ca nimeni sa nu fure aceste petale de cristal. Si cat de dor ne este astazi de astfel de detalii hibernale... care se pare ca sunt hoinare, atat de hoinare incat hoinaresc acum pe alte meleaguri. Dar vor veni ele si la noi...

Si pana atunci, CLIPELE HOINARE va ureaza sa aveti cele mai FERICITE SARBATORI, avandu-i pe cei dragi alaturi de voi si macar pret de cateva clipe respectati Craciunul pentru ceea ce este el cu adevarat. Nimeni nu ne poate fura vechea traditie cat timp noi o pastram vie in suflet si cat timp mai credem in ea.

CRACIUN FERICIT,  Hoinarii mei!

© Catana Cristian-Alexandru

Poveste de iarna - In cautarea craieselor

,

O poveste de iarna, ce va aparea in numarul din ianuarie al Revistei "Vacante la tara"

Decembrie… Fulgi mari, fulgi amintindu-ne de copilărie, de vremurile când dansul lor aducea acel zâmbet de copil pe chipurile noastre. Îi priveam minute-n şir prin geamul dantelat cu flori de gheaţă şi fiecare fulg de-argint îşi spunea prin lina plutire povestea sa efemeră. Apoi cădeau…şi se topeau. Aşa-s fulgii… timizi şi fermecător de efemeri.

Însa, chiar şi astăzi, iarna nostalgiilor noastre mai poate fi ca şi-atunci când noi, copiii, porneam spre bunici, la ţară, acolo unde tradiţiile îmbrăcau în haine de sărbătoare întregul decembrie. Aşadar, iată-ne şi pe noi, porniţi în căutarea iernii copilăriei noastre, în căutarea poveştii de iarnă, într-un ţinut autentic, unde crăiesele zăpezii se-ascund dupa căpiţele acoperite de alb.

Meleagul nostru hibernal era situat la poale de munte bătrân cu creasta-i veşnic ninsă. Piatra Craiului îl cheamă pe-acest semeţ cu fruntea-i căruntă, trimiţând către noi rafale de fiori înţepători. Probabil aşa strănută el…

Călătoria noastră începea din dreptul Cabanei Gura Râului, situată la ieşirea din pitorescul oraş Zărneşti. Era timpul să lăsăm în urma noastră orice gând cu detalii tomnatice şi urbane şi să pornim spre lumea satelor de munte, acolo unde în decembrie ninge cu tradiţii.

Paşii noştri vor colinda pe uliţele satelor Măgura şi Peştera, aceste două izvoare de ţradiţie românească, acolo unde vrednicii acestor locuri se pregătesc de încă o nouă iarnă. Aici, iernile sunt altfel. Pe cât de frumos este pentru noi, din punct de vedere peisagistic, pe-atât de greu este pentru muntenii brăneni. Însă ei sunt oameni vrednici, truditori, care şi-au început pregătirile şi proviziile incă din toamnă. Aşa-s oamenii de la munte. Dar chiar şi-aşa, în dese rânduri, viforul iernatic îi încearcă…

La 30 de minute de la plecarea noastră din faţa Cabanei Gura Râului, ajungem în dreptul Fântânii lui Botorog. Aceasta, reprezintă un bine cunoscut reper pentru bravii montaniarzi care pornesc din acest loc spre crestele Pietrei Craiului. Fântâna lui Botorog a fost construită în anul 1965 de către Paraschiv Botorog în amintirea fiicei sale, Lenuţa.

Lăsăm în urma noastră acest punct şi pornim spre stânga, trecând peste un vechi pod de piatră. De-aici, serpentinele croindu-şi calea prin scrâşnetul pădurii îngheţate, ne vor purta timp de 45 de minute până în Satul agroturistic Măgura. Minutele parcă tremură şi ele de ger. Copacii trosnesc rând pe rând la fiecare rafală a viscolului care-i îmbracă şi mai mult într-un alb ce pare veşnic. Fulgii sunt mari şi cad necontenit. Mai mult decât atâţ, cu fiecare fulg care ne săgetează privirea îngheţată, înţelegem adevărata asprime a iernii. Aşa e iarna prin satele de munte. Însă, prin pădurea ce pare îmbrăcată-n frişcă, nici urmă de crăiese. Or fi duse în sat… cu sania.

Satul Măgura ne primeşte într-o atmosferă misterioasă, atmosferă înceţoşată prin care fulgii îşi continuă dansul neîntrerupt. Peste Măgura iarna a tras imaculata sa plapumă, plapumă ce acoperă fiecare detaliu purtându-şi aspectul său rural. Norii, ca şi fulgii, se aleargă cu repeziciune. Sunt atât de joşi, încât parcă-i putem atinge. Am vrea chiar să-i dăm într-o parte, poate, poate reuşim să vedem vreo crăiasă. Poate s-or fi ascuns prin gospodăriile de lemn, pe care abia abia le zărim dincolo de norii lui decembrie. Curţile sătenilor şi ele sunt învăluite de albul infinit. E ca şi cum am fi călători printr-un deşert alb, un deşert rural brăzdat de uliţele care ne vor purta mai departe, dincolo de văi şi de dealuri ninse, tocmai până-n  satul Peştera. Pe drum este linişte. Nici un om, nici un suflet… Aşa-s uliţele iarna când viscolul iese la plimbare. Totuşi, parcă am fi dorit ca iarna să-şi potolească asprimea şi să vedem cum copilaşii măgurenilor, îmbracă aceste uliţe în veselie. Căci iarna aduce şi bucurii şi bulgări moi de nea şi colinde…

Oricâtă zăpadă ar cădea, tradiţiile nu se vor pierde niciodata sub troienele timpurilor reci.

Nici n-am simţit când s-au scurs cele 60 de minute, timp în care am ajuns din Măgura în satul vecin, Peştera. Aşa cum era de-aşteptat, şi satul Peştera se învelise cu aceeaşi plapumă iernatică. Şi-aici, ca şi în Măgura, liniştea domnea pe uliţele ce păreau să ne poarte prin albul neant. Pe săteni îi găseam prin case, pregătind cu trudă tradiţionalele bunătăţi pentru Sărbătorile ce aveau să vină. Din când în când, aceştia se mai opreau din treabă şi priveau prin ferestrele îngheţate, doar, doar iarna s-o îmbuna şi-şi va sulfa crivăţul spre alte meleaguri.

Paşii noştri urmează calea uliţelor ce par de bezea, până când ajungem în dreptul noii Mânăstiri din Peştera. Aceasta se înalţă impunatoare pe unul din dealurile satului, aducând căldura credinţei în recea iarnă de decembrie.

Iată-ne aşadar în Peştera, ducandu-ne la bun sfârşit drumeţia noastră de iarnă, o drumeţie asemenea unei poveşti de decembrie, o poveste tradiţională românească,  o poveste spusă la sate… pe care noi am citit-o cu sufletul, înţelegând fiecare fulg ce cădea, fiecare fum ieşind din coşurile caselor sătenilor, fiecare detaliu rural, care deşi nins…fermecă.  Ne era dor de-o iarnă la ţară, o iarnă în inima naturii, departe de orice gând de urbanizare. Ne era dor de-o iarnă împodobită cu tradiţii zonale, ne era atât de dor de troiene mari de zăpadă, de fulgi ce se topeau pe chipuri şi chiar şi-aşa, prin simplitatea lor aduceau acel zambet pe chipurile noastre de copii îmbujoraţi; La fel ca şi-atunci…în zilele copilăriei noastre. Iar crăiesele…crăiesele le-am descoperit prin ochii minţii, căci ele nu se văd…ele se simt; La fel cum am simţit şi povestea vechilor sate brănene, ninse de-atâtea şi-atâtea ierni de zile…

Decembrie. Fulgi mari…fulgi amintindu-ne de copilarie…

                                                      Text& Foto : Cristian-Alexandru CATANǍ

Articolul poate fi gasit accesand acest link: Revista Vacante la Tara

Romanie a clipelor hoinare

,

Pentru mine…Românie, eşti un meleag al clipelor hoinare. Îţi iubesc în special munţii care m-au învăţat respectul faţă de natură, respectul pentru fiecare susur de izvor sau pentru fiecare frunză care foşneşte a toamna oară. Si-acum îmi amintesc când îmi păşeam timizii 7 anişori pe cărările de piatra ale Pietrei Craiului, în comuna Dâmbovicioara,  descoperindu-i tradiţia şi frumuseţea naturală. Astăzi…pensiunile tale, Românie…i-au furat mult din sălbăticie…dar poate asta este evoluţia, poate aceasta este calea dezvoltării turismului românesc. Dar nu mă supăr…Românie. Eu încă-ţi ştiu locurile sălbatice, locurile în care roţile n-au ajuns. Doar paşii…paşii mei hoinari şi poate şi paşii altora. Acolo Românie, eu te găsesc. Sunt stâne ascunse în freamătul pădurii, stâne care poartă cu mândrie steagul tău Românie. Si flutură a libertate. Crede-mă, Românie…acolo chiar este libertate. Spun asta pentru că am simţit-o. Alţii se simt liberi în pensiuni…cu prietenii, la un grătar…şi beau o bere pentru tine…Românie. Dar îi inteleg perfect! Si nu le reporesez nimic. Sunt şi ei locuitori ai acestei ţări şi te cinstesc, Românie. Si oricum…toţi suntem datori cu stropul de diversitate pe care ţi-l oferim ţie… Românie; Căci, şi tu ni-l oferi nouă. Lui poate îi place Teleormanul, mie îmi place Dâmbovicioara. Altuia îi place Neamţul cu Hanu Ancuţei… muzica veche, poveştile sadoveniene, zambetul hangiţelor şi horele românilor avizi de tradiţii. Of, sunt atâtea si-atâtea locuri în care tradiţia încă mai există. Si nu este alterată deloc. Mai mult decât atât, fii tăi…Romanie, prin puritatea vârstei lor duc mai departe această tradiţie. Sunt copiii tăi, sunt viitorul tău, Românie. Iar noi… noi trebuie să le arătăm…aceste locuri care te fac să fii unică, să fii apreciată;  Căci şi mie, Românie…alţii mi-au arătat potecile tale, pădurile tale şi mai ales muntţi tăi. Ti-am privit înălţimile, Românie. Iar vântul mă saluta de fiecare dată când ajungeam pe acoperişurile tale alpine. Piatra Craiului, Bucegii, Retezatul cu salba sa de lacuri glaciare, Făgăraşul cu fruntea-n cer, Piatra Mare, Ceahlăul cu Dochia sa bătrână, Cozia…. Sunt locurile tale pe care le iubesc, Românie…Sunt minunile tale. La fel cum ai şi altele…atâtea. Si ti le voi descoperi, Românie.  

De aceea sunt hoinar…

Românie…astăzi este ziua ta…ziua României clipelor mele hoinare! Alţii poate nu gândesc ca mine… dar când Dâmbovicioara mă va chema în inima sa de calcare, promit să ma opresc lângă un râu de apă vie... şi să încep să-i povestesc povestea ta, Românie. Iar apa rece de munte, prin susurul său…va duce povestea mea şi-a ta… mai departe.

Acum 20 de ani…stăteam pe-un mal. Era vară. Dâmbovicioara susura lovind aprigă stâncile care-şi acceptau destinul. Eu îi ascultam susurul…care-mi şoptea exact povestea ta; Poveste pe care astăzi o înţeleg atât de bine…

 La mulţi ani …Românie a clipelor mele hoinare!

 

Copyright: Catana Cristian-Alexandru

http://clipe-hoinare.blogspot.com/

1 Decembrie - La multi ani Romanie a clipelor hoinare

,

1 Decembrie 2011 - Bucuresti.

 

Copyright: Catana Cristian-Alexandru

http://clipe-hoinare.blogspot.com/