E atat de 7 ( Povestea Caraimanului)

,

7 MAI - Caraimanul ... prima data ne-am cunoscut, undeva, intr-o primavara... prin 1999. Apoi... prin 2003, vara.

Insa... din 2007 s-a nascut Povestea Caraimanului. De-atunci, in fiecare an, pe data de 7 Mai... se mai scrie inca o fila din povestea zilei de 7 , de 7 Mai. Si azi... azi e atat de 7.

Povestea Caraimanului ( 2007)

Cum poti uita acele clipe minunate,

Ce s-au nascut pe marginea cabanei Caraiman?

Cum poti arunca o poveste scrisa in ziua de 7 ?

Gandeste-te ca a inflorit, abia acum 1 an .

Cum poti lasa in urma al Bucegilor Platou,

Cand ne jurasem langa Crucea Caraiman,

Ca intr-o buna zi, vom reveni din nou,

Azi, luna Mai, ziua a 7-a, a acestui an.

Imbratisati. Ora 19.00. Putin trecut de fix.

Purtati de vant, noi povesteam sub stele,

Povesti cu Babe si cu un Sfinx,

Si ne gandeam cati mai priveau atunci spre ele.

Cate iubiri s-au nascut prin varfuri de munti?

Si cate pier prin prapastii adanci?

Am ramas atat de putini, si eram, totusi, multi.

Anul trecut, pe 7 Mai, dar ce departe-i 7-le de-atunci!

Povestea Caraimanului ( 2008)

Si te privesc de-aici de sus,

Cat de copila-mi pari,

Dar o copila ce-nu mi da raspuns,

Nici azi, cand este 7 Mai...

Era cantecul nostru ce-l cantam,

In ziua aceea-n care,

Aveam tot Caraimanul la picioare,

Iar Jepii Mici ne recitau,

La unison cu Jepii Mari...

Ce frumos...ei formau corul,

Toti muntii-n jur ne-acompaniau,

Iar dincolo din nori ne intregea decorul,

Batranul Morar cu coltii sai,

El ne era...dirijorul...

Si-nvaluiti in atmosfera,

Mai jos in zarea-ndepartata,

Vedeam pe cineva cu-o fata...

Cum se miscau ambiguu si ciudat,

De parca ar fi fost din piatra...

Si brusc mirarea ne era mare,

Miscarea asta a lor...e un dans de fapt,

Iar personajele din zare,

Erau Batranul Sfinx, de gat cu Baba Mare.

Dar toate astea-au fost demult, candva,

Cand eram 2 indragostiti si atat,

Invaluiti sub vraja unui sfant cuvant...

Ce acum doar il port in amintire,

Si vars lacrimi de aici de Sus, din lumea mea,

Mi-e dor sa spun acel cuvant : Iubire...

In inchiere, Doamne..oare poti sa-mi dai,

Iar viata, pentru o clipa, azi de 7 mai?

Vreau sa fiu iarasi viu, si ea langa mine sa fie,

Sa mi spuna : La multi Ani, Iubitule...

Sa-mi spuna astazi...mie...

Povestea Caraimanului ( 2009 )- Scrisa de Bvd. Sincai, pe-o banca

O bancă, Bulevardul Şincai şi ziua mea de şapte,

O poză, o amintire ce-n minte-mi răzbate,

Chipul roze, ochi azurii, părul bălai,

Detalii pierdute, în ziua mea de şapte, a lunii lui Mai...

Caraimanul e locul în care noi doi,

Îmbrăţişaţi priveam norii, aducătorii de ploi,

În jur, doar anonimii ne ieşeau nouă-n cale,

Urcând din Buşteni, pe-a Jepilor vale.

Chitara era plăcerea savurată-n amurg,

Născătoare de cânturi, care pe brâne se scurg.

Două voci tremurânde, cu parfum de rom şi cafea,

Sus, Caraimanul e-un murmur, jos, Busteniul dormea.

Dragostea de munte, ne unea pe-amândoi,

Of...îmi vine să dau trei ani, trei file-napoi,

Dar...mă doare că din noi a rămas o poveste-ntr-o carte,

Iar eu, autorul, pe Bulevardul Şincai, în ziua mea de 7.

Povestea Caraimanului ( 2010 )

Racit…

Afara-i soare,

Afara ploua…

E sufletul unui artist,

Racit…

Dar, totusi, fericit…

Bolnav…

De vise, de dor…

Poteci ce urca,

Alte cobor…

Spre piscuri in ceturi,

Spre Busteniul sub nor…

Tusesc…

Un aer greu,

Apasator,

E iarasi greu,

Sa fii astazi, eu,

Iar ziua sa fie sapte,

Luna lui Mai

Si un Caraiman,

Sub nori,

De noi, departe…

Ratacesc,

Carari de-atunci,

Te vad cum fugi,

De ganduri…

Cum fug si eu,

Iar noi…

Ratacitori mereu,

Fugarii muntilor,

Prietenii stancilor…

Eterni paream…

Si-n ziua lui sapte…

Atunci…eram…

Eram…

Povestea Caraimanului ( 2011 ) - E atat de 7...

E atat de 7 azi,

Si-atat de primavara pentru noi…

Si totusi…

Timpul-l dau ‘napoi,

Sa rasfoiesc 7-le de-atunci…

La fel cum fac oamenii cei carunti,

Ce leaga intre ieri si azi,

Imaginare punti…

E atat de 7 azi,

Si-mi amintesc de Caraiman…

Un munte care an de an,

Il tot urcam, si-l coboram,

Pana-ajungeam, acolo sus,

Unde vantul are de spus,

Povesti cu 7 mai,

Batranului apus…

E atat de 7 azi,

Mi-e dor de corturi solitare,

Mi-atat de dor de munti,

Si dor de Caraiman,

Si doare…

Incat…

Pe 7 mai, la inserare…

Voi adormi cu Caraimanu-n gand

Si 7 Mai va fi...

In continuare …

Versuri & fotografii : Catana Cristian-Alexandru
copyright : http://clipe-hoinare.blogspot.com/

Ananas ( Ana n-as ...)

,Ascultati un frumos cantec de munte, in interpretarea Emiliei Bota, pe propriile-mi versuri si imagini .




Ana n-ascultă cum cântul,
Ne adoarme-n asfinţit,
Iar chitara rece-ngână,
Trei acorduri şi-un şoptit,
Spun pe rând trista poveste,
Unei fete ce-a voit
Să atingă un colţ de stâncă,
Înroşit de asfinţit.

Ana n-ascultă nici vântul,
Rece … parcă e răcit,
Şi cum şuieră pe piscuri,
Glasu-i pare răguşit…
Însă , Ana e departe,
Şi prin gânduri, şi prin fapte,
Iară vântul răguşit,
A mai chemat-o o dată,
Şi atât… şi a murit .

Ana n-ascultă de şoimii,
Care-o strigă dinspre creste,
Croncăne plini de speranţe,
Însă, nu le dă de veste…
Şi îşi continuă plimbarea,
Printre ferigi, printre fragi,
Ana păşeşte cu grijă,
Printre umbrele apuse,
Asfinţind triste şi vagi…

Ana n-ascultă de nimeni,
Aşa-i ea, o solitară,
Insensibilă şi rece,
Sau aşa vrea ea să-mi pară…
Duce un rucsac în spate,
Urcând către nicăieri,
Vrea să fugă ori de mine,
Ori de ziua ei de ieri…
Şi-am lăsat-o să se ducă,
Către munţii ei din nori,
Eu rămân... să îi culeg flori…

Ana n-as…
Nu-i mai scriu, de fapt, nimic,
Fiindcă-i scriu… dar n-am noroc,
Şi de-i cânt… Ana n-aude,
Ana n-ascultă deloc .

Versuri & Video : Catana Cristian Alexandru

Fila din Jurnal de vise

,



Era seara. Putin trecut de fix. Ne sarutam. In spate ne privea…tot fix.Il ignoram. Era doar el...Un Sfinx. Era din ce in ce mai seara. Stiti cum? Un fel de albastru.Vorbesc de un albastru inchis...ca acel albastru inchis intr-o calimara...Da,exact, albastru de cerneala. Asta era deasupra noastra. Urme de albastru, urme de mister....urme de noi si urme de Cer. Dar erau doar detalii. Faceau parte si ele din decor. Dadeau povestii noastre, nuanta de color. Brusc, ne luam din ce in ce mai strans in brate. In ochi ne priveam.Prin pletele mele, prin pletele ei vantul trecea. Trecea asa intr-un sictir amestecat cu-o nesimtire. O nesimtire care a si trecut. A fost de ajuns doar o clipire. Clipirea mea, clipirea ei...si vantul ce venea de jos...De jos de la Pestera. Era un vant rece ce imi amintea…de Zamolxe…Da, Zamolxe, acel suprem zeu, care aici prefera a se izola. Primea si mici vizite…sa zicem ca in drumul lui facea un scurt popas. Nici prea rar, dar nici prea des...E vorba de Hades. Si el era mare…Ma rog, nu la fel de mare ca Morfeu…dar ce conta. Era Zeu. Stapanea Intunericul. Dar aceste lucruri-s demult spuse. Precum s-au spus…asa au si apus… Iubito. Nu vreau sa adormi povestindu-ti file din trecut..Prefer acum sa tac. Sa stau. Sa te ascult…

Era dimineata. Putin trecut de fix. Nu ne mai sarutam. In spate tot el. Acelasi Sfinx. Acelasi ignorat. Nu eram preocupati decat…decat de un cantat. Nu mai ma tineai in brate. Tineai o chitara. Nici nu mai era albastru...Adio Calimara! Era rosu. Ba nu! Era portocaliu. Perfect! Era portocaliu....Ba nu...Acum se facu Violet...Dar tot perfect.Ce mai conta. Eram noi doi. Eram al tau. Erai a mea. Eram in rai. Erai un inger. In loc de harpa, chitara aveai. Si imi cantai. Ooo....da, imi cantai. La fel de sublim cum il ascultam pe dl Zamfir. Ne canta iubirea, simplu, la nai.... Rasaritul de acum ne privea si el. Natura-n jur te asculta. Pe tine si....pe chitara ta... « Caraimanul, Costila-ascunsa sub un Nor…Si Morarul « …Doamne, ce glas aveai…era partea mea preferata din Imnul ce adesea mi-l cantai. Dar hai sa ne oprim...te rog. Hai sa hoinarim. Acum...cat sunt nori. E mult mai fermecator. Brusc, nu ma simt un muritor. Sau, cel putin, nu in jurul tau. Căci, tu esti Zeita mea. Iar eu... zeul tau.Hai sa pasim incet spre Caraiman, acela care ne asculta povestea. Da exact, Povestea Acelui 7 mai…din acel An…off acel an…. Pasim, tinindu-ne de mana…mergem agale pana…pana cand simtim in talpi roua diminetii. Acele mici franturi de racoare care asa mici dau savoare vietii. Hmm...dar ce ciudat. De ce nu e nici asta o poveste cu tente-n minunat? De ce ca orice vis frumos...de multi ravnit si-nchipuit...de ce...de ce sa fie brusc stricat? Ochii nostri se umezesc. Sunt lacrimi ursuze, lacrimi amare…lacrimi care nu-s franturi de racoare , nici datatoare de savoare. Sunt doar amare. Atat…amare. Si dor. Brusc realizez. Chiar sunt un muritor. Si privesc pe jos. Mai sus un pic de Floare de Colt. Cum mergi pe Platou. Trebuie sa stiti... Ca au ajuns aici si alti muritori. Dovezi sunt multe...pacat ca nu-s marunte. Pacat ca nu-s nici miraje. Si doare…ca sunt atatea ambalaje. Ne asezam langa ele. Langa noi gunoaie. Langa ele, lacrimi. Da, lacrimi. Inca vii si ale noastre. Lange ele, alte lacrimi...dar moarte si ale altora. Ne este dor de acel albastru, tanjim dupa acel portocaliu perfect, cautam cu jind un violet. Degeaba. Totul devine atat de integru. Bucegiule ai fost cuprins de negru. Si noi de acum, alaturi de tine. Preferam sa murim...caci ne doare. In loc sa-ti porti camasa verde, atat de rara, iti porti aceste straie de nuanta funerara? Iubito...nu inchide ochii...Nu inca. Priveste acel colt de ziar. Il vezi? Hai sa-l citim inainte sa....

“De unde stii ca Pamantul nu este Infernul altei planete?”

L-am citit. Acum sa-nchidem ochii. Amandoi…

Anii mei prin Munti

,La 7 ani...frumos e muntele,
Cu paduri , case si fanete,
Dambovicioara curge udand “multele”,
“Multele” din jur ce vor sa ma invete.

La 8 ani...intreb ce e marcajul,
De ce-i vopseaua rosie-n dunga,
De ce sa nu arunc pe jos ambalajul?
De ce sa port pe cap eu gluga?

La 9 ani... de ce sa tin rucsac in spate?
De ce urca ciobanii-n Grind, la stana?
De ce imi spui ca-i frig la noapte?
De ce sa port puloverul de lana?

La 10 ani...incep sa citesc poezii,
Sa scriu mai frumos, decat mai sus, la 7,
Incep sa am din ce in ce mai multe fantezii,
Si inteleg de ce sa port puloverul la noapte...

La 11 ani, deja incep sa scriu frumos,
Sa caut rime mai...pretentioase,
Incep sa merg prin Chei, pe jos.
Sa ma atraga traseele periculoase.

La 12 ani...deja sunt flacau mare,
Nu il mai tin pe tata de mana mereu,
Ajung pe Valea Seaca-n Crai si e racoare,
Nu mai sunt cel mic. Ma simt un altul, Eu!

La 13 ani...incep sa ma atraga aspectele,
Imi vine sa mai las de-o parte creasta,
Parca e mai frumos sa ies cu fetele,
Si din atatea mi-am ales si eu nevasta.

La 14 ani...i-am spus lu' tata c-o iubesc,
Ca vreau s-o duc si eu la o cofetarie,
Tata a ras.Era acel ras parintesc,
“Chiar sunt un neinteles ? Ce mare porcarie!”

La 15 ani...mi-a dat papucii.Asa mi-a spus,
M-am enervat si l-am chemat pe tata,
Hai tata. Sunt gata...sa mergem cat mai sus,
Si-n doi ani sa ajungem chiar si-n Tatra!
La 16 ani...aveam par lung, balai,
De mana tot cu tata, dar era normal,
Ma ajuta...urcam spre Ascutit in Crai,
Nimic din jur nu imi era banal.

La 17 ani...eu si 3 amici,
Ne luaseram ghete de munte,
Si am pornit pe Jepii Mici,
Plini de ambitii...multe,multe...

18 ani. Doar Eu si-o Ea si acel An,
Cand doi juni frumosi, cu par balai,
Isi promiteau langa Cabana Caraiman,
Iubirea ce-si purtau pe 7 Mai.

19 ani.Capatam experienta mult visata,
Plecam de acasa si spuneam : "Pa Tata",
Ne adunam in fata...pe peronul garii,
Si ne visam peste 3 ore-n largul zarii...
Devenea o obisnuinta ce-mi placea,
Sa mergem toti cu Personalul,
Sa radem ca ne depasea Marfarul,
Sa ne-adunam pe 4 banchete,
Baieti cu baieti, fete cu fete,
Pe-o parte noi cu chitarile,
Pe cealalta ele cu cantarile...
Ne-au intrerupt cativa ardeleni,
"Bai Ametitilor...Aici, Busteni!"

20 ani.Restante pe la facultate,
Chinuri sa-nveti totu-ntr-o noapte,
Dar ce conta...aveam de toate...
Si viata-mi mergea mai departe!

La 21 ani iar m-au luat fetele...
De ce nu vii cu noi pe la terase?
Hai ca iesim prin Mall la ora sase,
Apoi, apar si unii tipi..."Hai mai Frate",
Hai ca e “rupere” la noapte,
Ne “dam” prin centru cu masinile,
Sa vina la noi fetele - cum vin la flori, albinele...
Si am zis Stop! Mi-ajunge anturajul,
In graba eu imi fac bagajul ;
Ma duc prin munti, pe undeva...
Ma duc...ce pana mea!!!

La 22 ani mi-am luat si primul piolet,
Alegandu-mi calea mea de alpinist,
La inceput, voi da cu Valea Alba piept,
E-un vis pe care eu mi l-am promis.

La 23 de primaveri traite,
Si pasi-mi multe cai au strabatut,
Iar ochi-mi din atatea zari privite,
Spuneau sufletului ca isi doresc mai mult.

La 24 de ani distinsi,
In minte cu ganduri si iluzii noi,
Visez linistea Apusenilor cei ninsi,
Sa ii savurez alaturi de voi...

La 25 de ani prima data am urcat
In locul unde gandul mi-a ramas,
E vorba de minunea Retezat…
In care-a ajuns si al meu pas…

Acum am 26 de ani , e aprile si va scriu,
Ca viata-mi este-un munte luminat de soare,
Ne revedem la 27, in mai, deci mai tarziu...
Asa de dragul meu si-al clipelor hoinare !

versuri : Catana Cristian-Alexandru

Prin munti eu te iubesc

,Dragoste si Munte. O imbinare perfecta. Ascultati un cantec de dragoste, intrepretat de Emilia Bota pe propriile-mi versuri ... Prin munti eu te iubesc...



Cum de-ai ascuns un cer intr-o privire,
Si cum de zambetul iti e copilaresc,
Cat de frumos, pe o creasta, imi zambesti doar mie,
Prin munti tu ma iubesti, prin munti eu te iubesc …

Cum vantul a venit, de dor, sa te mangaie
Si pletele-ti flutura angelic…Ce firesc,
Rasar doar flori de colt pe stanci, numai pentru tine,
Prin munti tu ma iubesti, prin munti eu te iubesc …

Cum vulturi trec ca fapte, prin zari ce sageteaza,
Iubito-mi esti icoana…pe tine te slavesc,
Esti vers de poezie, ce mie imi rimeaza,
Prin munti tu ma iubesti, prin munti eu te iubesc …

versuri : Catana Cristian-Alexandru

Don Juan de Crai ( Miorita de Crai)

,

Pe un picior de plai,
La poale de Crai,
Cum cobori din Grind,
La pas, nu fugind,
Se zareste-n zare,
O micuta f­loare,
Mica, roz, blajina,
Fara de vreo vina,
Mandra roz domnita,
Zisa Garofita...

Si mergand incet,
Pe la Brusturet,
Se coboara agale,
Spre sat,mai la vale,
Un cioban carunt,
Prapadit, marunt,
Fara oi in urma,
Fara de vreo turma,
E sarac...saracul,
Tine-n josu-i capul,
Pare resemnat,
Coborand spre sat...

Si gandind in urma,
Pe cand avea turma,
Branzica si lapte,
In traista din spate,
Si cobora vara,
Spre Dambovicioara,
Le vindea pe toate,
Si isi lua bucate,
Chiar bucate-alese,
De-o aroma pura...
Palinca de pruna... .

Si prin ochii mari,
Privind la hoinari,
Domnite ratacite,
Pentru el...ispite,
Blonde si subtiri,
Surse de amintiri,
De cand era vanjos,
Tanar si frumos,
Porecla-si purta,
El cu faima sa,
Un mandru'Don Juan,
Varianta...cioban... .

Acum, s-ales prafu',
Arata ca dracu',
Batran, rabegit,
Trist si-mbatranit,
Adio, Don Joan,
De zona muntean,
Adio miorite,
Adio fetite,
E doar el, iobagul,
Singur cu ciomagul,
Ce-l tine in mana,
Dar si ala...atarna .

Versuri & Fotografii : Catana Cristian-Alexandru