,Fiecare cuvânt va fi un fulg, iar fulgii scrişi vă vor convinge, că la noi e altfel, la noi ninge... Iar noi, cu rucsacii în spate puşi, departe de oraşe duşi, porneam spre plaiuri măgurene, urcând dinspre Zărneşti, alene...
Ne-am echipat cu cele necesare, priveam spre cer... nu-i deloc soare, dar nu-i nici urmă de ninsoare. Pentru o clipă puţin trişti, suntem voinici deci, nu ne dăm învinşi...plecăm să admirăm culori din toamna ce-a trecut, însă paşii noştri nu ne poartă mult, când brusc, prin gesturi fericite , ne arătam cum iarna va picta, culori de vis, dar viscolite ...
Pe lângă noi, dinspre Prăpăstii curgea, un râu...ce-n murmur ne zicea, povestea lui şi-altora, care spre Crai de-aici porneau, prin glasurile lor cântau, acorduri care-i îndemnau... să urce cât mai sus, să fure-n ochii lor , culorile bătrânului apus...apoi, privind făr' de răspuns, luminile se sting... iar orizontu-i negru , monoton, şi ei coboară la frontală, întorşi de pe vârful La Om....
Pădurea tresare, pădurea îngheaţă, va fi probabil albă... dis de dimineaţă; Iarna îi fură şi ultimile culori, pădurea foşneşte... iar noi o privim , cuprinşi de fiori. Bacovia o va scrie-n culorea de plumb, tristă şi gri, departe de orice Pastel, semnat V. Alecsandri. Pădure, colţ uitat de culori - stingher, Tu vei trosni de doruri şi de ger ...
Plecaţi de minute douăzeci, prin lumea fiorilor răcoritori de reci, ajungem la Fântâna lui Botorog - loc plin de prietenie; ea-i prietenă cu toţi, pe toţi ne ştie...fiindcă pe-aici toţi am trecut, şi eu frumos... şi tu , urât, i-am citit povetea de demult, ne-am răcorit un pic , sau sticla ne-am umplut...
De-aici, spre Măgura cărarea-n pieptiş apucăm, conduşi de bandă roşie, marcajul ce-l urmăm...
Prin fiecare pas făcut, zâmbeam din ce în ce mai mult, iar iarna... iarna, povestea noastră o scria, iar noi zâmbeam când câte-un fulg, pe nasul nostru se topea...
Hai să zâmbim, copii din nou să fim, avem aripi, putem zbura...Ca doi vulturi strigând : "Ce pana mea" ( sau pana ta). Aici e locu-n care timpul se va opri, şi prin secundele-nghetate-n fulgi ne va şopti :" Felicitări, voi n-aţi uitat să fiţi copii!"
Iar eu... în braţe te ţineam , erai copila mea, iar eu... copilul tău eram ; ce dacă de frig tremuram, ce dacă ne priveam cuprinşi de fulgi şi glazuraţi de promoroacă... suntem doar doi copii ; Deci, iarnă te întreb : "Îmi laşi iubita mea, la joacă ?"
Acum... să revenim... liberi să fim...De motto să ne amintim : " Ce pana mea"... suntem vulturi şi aici e craca mea... ba nu...a ta, ba nu...a mea... ba nu... şi tot aşa...
Şi-n zborul nostru am ajuns în sat, timp de o oră am urcat, Cabana Gura Râului în urmă am lăsat, dar la ea ne vom întoarce, mai pe înserat, căci din Măgura mergem spre Peştera, la colindat.
Aici, totul este pudrat de nea, căpiţele parcă-s de frişcă, vântul bate din ce în ce mai tare, pişcă ; Dar sufletele noastre cuprinse de bucurie, pe noi, ne face să simţim că vântul doar adie... Aici suntem personaje de poveste, iar vouă, acum, vă dăm de veste ... că iarna, aici, a vrut să scrie , volumul : " Despre feerie".
De la intrarea noastră-n sat , varianta spre Mănăstirea Peştera era de preferat, aşa că la primul indicator spre dreapta am apucat... ( Măgura - Mănăstirea Nouă din Peştera - cca 1h - timp aproximat).
În pragul unei case ne-aştepta, o bătrână şi povestea sa, o salutăm impresionaţi de simplitate, ea ne zâmbeşte - semn de bunătate, "drum bun" cu glasu-i cald ea ne urează, spunându-ne că Domnul , cărarea noastră o veghează...
Gospodăriile par încremenite, apăsate parcă de zăpada grea, iar dincolo de vise troienite...se aude un glas inedit ... un fel de colind ... behăit : " Iarna-i grea , omatu-i mare, Viaţă grea şi oaia are" .
Coşbuc cu siguranţă m-ar fi invidiat, uliţa mea e mai frumoasă, cu straie albe, de mireasă; Copacii solitari şi ninşi, cuprinşi de alb, de alb surprinşi... stau singuri îmbrăcaţi de ger, cerând prin trunchiuri degerânde, aceleaşi albe ierni, de ger mai blânde....
Ţinutul meu de alb, primeşte-ne în apropierea ta, şi lasă-ne pe noi, cum ai lăsat fulgii de nea, s-atingă vraja ta... pe sub copaci de-argint cărarea-ţi vom urma... şi-n versuri noi vom povesti... simpla poveste-a ta... narată prin emoţii de copii.
În faţa noastră se-nălţa, noua Mânăstire din Peştera, până aici am făcut, poate o oră, sau poate-un pic mai mult. Prin spate, de-aici dealul îl vom urca , pân' vom ieşi pe forestier, de unde vom avea... 30 de minute albe, până la Folea.
Secundele în alb s-au scurs, ne-au viscolit tot drumul cel parcurs... dar am ajuns îmbujoraţi şi ninşi, eram haioşi, de ger cuprinşi, dar vinul fiert ce ne-aştepta... era... mmmm, destul era ....
Si-acum, mai îndulciţi, mai încălziţi... foarte frumos primiţi, le mulţumim pentru cum ne-au tratat, e timpul iar de colindat... acum când seara s-a lăsat, vom merge înapoi, din sat în sat ... pe drumul alb, cu zahăr pudră presărat...doar noi, copiii frigului... mergând spre Gura Râulului .
Din ce în ce mai frig, din ce în ce mai viscol, dar noi stăm uniţi...unii doar tac, alţii doar clănţăne din dinţi... dar uneori, şi viscolul are farmecul său...e atât de bine, e bine de rău... şi fulgii cad, nu se opresc, nici noi nu ne oprim, sub noi zăpezile trosnesc.
Luminile îmbracă zăpada în straie de portocaliu, albul e ca un fard...atât de colorat, atât de viu, până când, pe uliţe, luminile se sting, zorii iar vin şi dimineţile înving...
Cu fiecare fulg, 120 de minute au nins, gerul ne-a îmbrăţişat, dar nu ne-a învins... plimbarea prin povestea de iarnă s-a încheiat; Iar noi, copiii cei cuminţi( trosnind mai devreme din dinţi), întorşi prin nămeţi de la colindat, îţi mulţumim natură, încă o dat'.
În dimineaţa următoare, cine e la joacă oare ?
Iar voi, ce m-aţi urmat...şi suportat... acum e timpul când vă voi mulţumi...
În primul rând că n-aţi uitat să fiţi copii !
Autor : Catana Cristian-Alexandru© copyright 2010-2011 : Catana Cristian-Alexandru
