Dar natura unde este? Verdele crud? Verdele abia stropit de diamante fine de rouă, sau stropi răcoroşi de ploaie ... Unde este susurul de izvor? Ţipătul râului de munte ce loveşte nervos în fiecare colţ de stâncă rupt din bătrânul munte...mi-e atât de dor să-l aud ... Mi-e dor de tine munte!
Astăzi augustul se încheia.Şi-odată cu el vreau să închid şi această zi de vineri... E timpul să închidem şi capitolul griji şi tot ce ţine de acest gri urban !
Mâine e Sâmbătă . Mâine e altceva ... E timpul pentru noi, e timpul pentru zâmbete, pentru aer curat ... e timpul ca eu să fiu alături de voi ; iar paşii noştri să-şi găsească iubita cale a stâncilor, a apelor repezi, a frunzelor căzând a toamna oară. Toate aceste detalii de care ne este aşa dor le vom găsi într-un loc care încă mai trăieşte prin însăşi sălbăticia sa . Valea lui Stan ...
Bine te-am găsit ! Iată-ne ajunşi la intrarea în împărăţia ta de verde şi de susur. Primeşte-ne cum se cuvine , iar noi îţi promitem că prin fiecare pas făcut îţi vom respecta şi aprecia sălbăticia.
Astăzi, Soarele este fratele tău şi prietenul nostru. El mângâie fiecare frunză, fardând-o în nuanţe strălucitoare şi-n sclipri efemere. Fiecare clipă străluceşte pentr-o clipă şi apoi se lasă furată de privirile noastre. Acum , căldura soarelui este căldura sufletului nostru răsfăţat de minunile pe care le identificam la fiecare pas.
Iar noi ... noi ne simţeam cei mai norocoşi copii, cei mai veseli ... pur şi simplu prindeam imaginare aripi şi ne lăsam purtaţi într-un zbor al contemplării. Şi soarele... soarele zbura cu noi, luminându-ne calea.
Şi soarele... soarele zbura cu noi, luminându-ne calea.
Cu fiecare scară pe care o urcam simţeam că ne aporiem din ce în ce mai mult de inima ta verde, de ţipătul tău tradus în susur de cascade reci, de tot ce tu ascunzi de ochii nepăsătorilor printre pereţi de stânci.
Fiecare clipă de atenţie, era o clipă de emoţie, o clipă-n care descopeream ceva nou. Eram asemeni unor pelerini veniţi pe tărâmurile sfinte ale naturii. Fiecare pas conta, fiecare ţinere de mână conta , fiecare moment era o trăire.
Şi toate ... dar absolut toate aceste lucruri minunate ne făceau să ne bucurăm şi să fim mândri că suntem capabili să descoperim şi să trăim aşa ceva.
Bucuria noastră se revărsa în zâmbete asemeni şiroaielor de ape repezi. Fiecare pas făcut ne poartă spre noi locuri pe care le descoperim întâia oară. Ne lăsăm furaţi de rătăcirea unor iluzii şi pentr-o clipă inţelegem că perfecţiunea există. Iar noi o vedem. E verde şi susurul ei se face din ce în ce mai auzit.
Acest ram plutind prin lumea lacustră ne face să înţelegem şi mai mult simbolul clipei. Clipa e un ram ... un ram ce pluteşte pentru noi, acum, aici ... şi-apoi dispare , purtat de curenţi spre alte lumi.
Şi-asemeni ramului ... şi noi ne continuăm drumul...
Nu uitam sa ne jucam, sa ne bucuram ...
Apoi, pasii ne poarta prin ţinutul unde copacii şi-au găsit începutul...dar şi sfârşitul.
Fiecare dintre noi, devenea un hoţ de clipe, un vânător de culori, de amintiri ...
Şi paşii ne poartă mai departe ...cu acelaşi zâmbet, cu-aceeaşi emoţie...urcând mereu treptele de fier spre lumea ta de piatră.
E locul ideal în care însăşi solitudinea şi-ar avea un rost ... Locul în care tu eşti singur, ascultând povestea vântului, povestea apelor, povestea frunzelor ... poveşti nemuritoare...
Clipele curg ... de fapt, tu verşi fiecare clipă, o faci să vină către noi... să ne cheme din ce în ce mai aproape de inima ta...
Vârtej de clipe, vârtej de culoare...
Şi paşii noştri-şi găsesc calea , printre trunchiuri purtând poveşti trecute, printre pietre îmbrăcate-n haine verzi şi moi...
Detalii ce ne conduc din nou într-o lume fermecată a apelor, a cascadelor repezi, a culorilor vii.
Acum urcăm din ce în ce mai mult spre tine. Atenţia noastră creşte direct proporţional cu fiecare treaptă pe care călcăm. Atenţie, emoţie, bucurie...
De-aici de sus... privim spre lumea de azur, unde copacii stau asemenea cavalerilor ce-şi apără regatul ceresc.
Nu dorim să uităm nicodată aceaste peisaje ,aceste locuri pe care le credeam existente doar în poveşti cu zâne şi cu prinţi ... Mai privim o dată de unde venim.
furăm o amintire plină de zâmbete...
şi ne continuăm drumul ascultând simfonia cascadelor a căror voce este plină de strălucire şi culoare...
Drumul devine anevoios ... dar orice greutate, aici îşi are farmecul său, făcându-ne să ne dorim să înaintăm din ce în ce mai mult privind cu ochii noştri mari şi umezi de emoţie fiecare colţ de stâncă, fiecare strop de rouă, fiecare şuviţa de apă.
Şi niciodată nu uităm să zâmbim ...
Suntem noi, într-o lume de piatră , într-o lume în care ne mângâie răcoarea ta ...
Într-o lume în care , fiecare pas, devine un obiectiv pe care-l dorim atins ... cu multă atenţie...pentru ca mai apoi să ne mândrim că : Da... am reuşit iar tu... tu, ne-ai ajutat !
Şi ca să ne răsplăteşti, ne conduci într-o lume a mozaicului de gânduri limpezi, gânduri aşternute sub ape verzi ....
gânduri curate, limpezi ... peste care soarele presară sclipri sidefate...
Iar noi... să ne bucurăm că am ajuns în locul unde soarele sărută limpezimea râului de munte.
Mai departe, ca-ntr-o-nşiruire de clipe, urmează momentele în care îţi vom simţi răcoarea...
înaintând , conduşi de fiori ...
păşind prin limpezime, trecând prin cel mai cald rece posibil,
o răcoare aducătoare de zâmbete ... o răcoare care ne face să ne-amintim că eram copii, şi ne plăcea să ne bălăcim !
Acum, am ajuns în inima ta... pe cărările inimii tale...
Şi rătăcim prin frumuseţea de piatră...
Şi poposim sub susurul tău enigmatic,
de unde, ridicăm ochii spre lumea de verde, spre lumea de-albastru, de cer si de ape ... Pe unde ne vom continua şi noi drumul...
Cărarea devine din ce în ce mai strâmtă, atenţia devine din ce în ce mai mare , dar ne lăsăm purtaţi de prietenul nostru soare...
care ne scoate pentru ultima dată, în lumea de piatră...
stanci primitoare, mereu asteptandu-ne sa ne odihnim si sa privim tot ce ne-nconjoara...
Acum, e timpul din nou de verde crud, de mângâieri solare ...
Iar noi să fim atenţi la fiecare colţ, unde natura a format un microunivers al lucrurilor aparent simple, dar prin simplitatea lor spun atâtea poveşti ...
E timpul să coborâm şi ultima scară, de-această dată de lemn, din zona stăvilarului care zace aici de veacuri...
Acum e timpul în care apele se-adună şi ne întâmpină cu strigăte învolburate ...
dar, în adâncul lor sunt prietenoase...
Ne lasă să le trecem , să le admirăm...
Şi să le păstrăm în amintire , până vom reveni din nou la ele ...
Lipsea pădurea ... pădurea cu foşnetul ei, pădurea pregătită de toamnă ...
pădurea ascunzând printre frunze minuni îmbrăcate-n culori, parfumate asemeni doamnelor pregătite să meargă la balul mult visat ...
Pădurea ... locul în care fiecare popas înseamnă o reîncărcare cu energie, o mângâiere timidă de soare, soare care abia, abia reuşeşte să se furişeze prin desişul său..
Dincolo de ramuri dese şi de covoare ruginii, sfidând parcă legile timpului şi vremurilor .... ne-aşteaptă poiana îmbrăcată-n straie verzi, asemenea unei primăveri eterne...
Un loc de-o linişte aparte... o feerie sub un cer albastru cu nori pufoşi ... care ne primeste ...
Ascunzând minuni efemere ...
Un loc ideal pentru un sincer : " Te iubesc " ...
Dincolo de zâmbete , stau ascunse poveştile ... poveştile care ne-au adus zâmbete sincere ... zâmbete de copii, copii din noi ... copii de noi.
Şi pentru toate astea... îţi mulţumim ţie, Munte !
Iar eu ... vă mulţumesc vouă prieteni !
Autor : Catana Cristian-Alexandru
Poze : Catana Cristian-Alexandru , Costache Marius-Bogdan , Bulgariu Andreea-Roxana, Ene Nicoleta
1 comentarii:
Superbe peisajele, ati umbalt ceva bv voua :)
Trimiteți un comentariu